condamnat la prietenie...

Ne naştem întrebând, trăim şi murim tot aşa... Încercăm să găsim răspunsuri, unii pătrund – deşi niciodată până la capăt; alţii deloc, dar în toţi e sublimă căutarea.Încercând, reuşind uneori, simţim că “nu putem muri pentru totdeauna” şi asta ne dă un sentiment unic, înălţător, fără hotare – sentimentul vieţii.Vă întrebaţi, poate, de ce titlul acesta: „Condamnat la prietenie”. Ei bine, am să-l citez pe genialul Nichita Stănescu, care spunea: „Condamnarea la prietenie este la fel de dureroasă ca şi condamnarea la naştere”. Am să încerc să înţeleg vorbele acestea şi cuvântul „prietenie”, deşi nu pe deplin, neavând destul de multe experienţe care să-mi permită să aprofundez.Tot marele Nichita Stănescu spunea că a avea un prieten este mai vital decât a avea un înger. Omul se naşte cu dorinţa de a avea pe cineva alături, care să-l asculte. E o dorinţă firească. Nu poate trăi singur. Niciodată nu poate sta singur, mai mult de câteva zile, să spunem poate şi luni, însă după aceea, pur şi simplu înnebuneşte. Singurătatea Îi aparţine doar lui Dumnezeu, pentru că El este capabil să suporte această povară. Când l-a creat pe Adam, Dumnezeu a văzut cât îi este de greu singur şi din coasta lui i-a dăruit-o pe Eva. Omul, prin natura lui, are nevoie de cineva care, şi în acelaşi timp căruia, să-i dăruiască o parte din el, din timpul şi din viaţa lui. Omul are nevoie de cineva care să-l asculte fără să-l facă să se simtă ca şi cum s-ar afla la o tribună, în faţa unui juriu. Are nevoie de cineva care să-i amintească de faptul că are şi puncte forte; să-i spună adevărul atunci când asta îl ajută şi să nu profite de el. Să facă tot ce e nevoie ca să-l protejeze. Omul are nevoie de cineva care să-i arate, prin comportament, ton şi zâmbet, că e important să se simtă în siguranţă, confortabil, în largul său. Sufletul omului are nevoie de cineva care să-i vindece rănile. Are nevoie de mici surprize plăcute, de cuvinte care trezesc tot ce e mai bun în el. Dar simte nevoia şi de a plânge. Şi atunci trebuie lăsat să plângă. Omul are nevoie de dragoste adevărată. Şi cine poate să-i ofere dragoste adevarată, dacă nu tot un om, un prieten adevărat?Sintagma „prieten adevărat” stă în strânsă legătură cu minunatul cuvânt „iubire”. Iubirea necondiţionată este prima lege divină pe care omul trebuie s-o respecte, pentru a fi în armonie cu el însuşi, şi implicit cu ceilalţi oameni. Mulţi cred că nu există prieteni adevăraţi. Însă venirea lui Iisus pe Pămant şi jertfirea vieţii Lui pentru păcatelele oamenilor sunt dovezi incontestabile de iubire şi de adevărată prietenie. Nu pot să ştiu sigur dacă un om, în viaţa lui, are parte de mai mulţi prieteni adevăraţi, însă cert îmi este că omul, pe Pămant, are cel puţin trei prieteni adevăraţi: pe Iisus, pe cel pe care Iisus l-a pregătit ca să-i fie alături întru convieţuire şi iubire eternă, şi pe el însuşi.Antoine de Saint Exupery spunea: “Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri gata făcute de la negustori. Şi cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni”.De aici vine întrebarea: „Unde îmi pot găsi prietenul adevărat?”Mulţi, văzând că acest prieten adevărat şi mult aşteptat nu apare, umblă din loc în loc şi îl cerşesc; cerşesc prietenia altor oameni, în care poate că nu văd vreun prieten, însă ei tot îl doresc, sperând că la un moment dat acela va deveni un prieten adevărat.Personal, cred că poate nu au aşteptat îndeajuns, şi astfel au pierdut şansa de a-l întâlni pe acel prieten adevărat, nefiind în locul şi momentul potrivit când acesta a sosit acolo. Dar li se poate oferi o a doua şansă şi atunci trebuie să intuiască, să-şi dea seama că va urma venirea prietenului adevărat; trebuie să facă în aşa fel încât, în acel moment, să nu mai umble după alţi prieteni, ci să rămână unde sunt, pentru că prietenul adevărat va veni. Prietenul adevărat nu se formează în timp. Când te uiţi la un om, vezi în el, metaforic vorbind, acel ceva care îţi spune că ai în faţa ta un prieten. Vezi în ochii lui o sclipire pe care o recunoşti ca nefiindu-ţi străină. Se spune că un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima. Se spune despre prietenii adevăraţi că sunt ca fraţii; două suflete ce se ating, fără să se confunde.Dar ce facem atunci când pierdem un prieten? Prietenii adevăraţi nu se pierd niciodată. Altfel, nu ar mai fi prieteni adevăraţi, pentru că nimic şi nimeni nu îl va putea înlocui pe un prieten, atunci când îl vei pierde. Cât despre prietenii mai puţin speciali ... aceştia vin şi pleacă din viaţa noastră precum trenurile în gară. Se pot întoarce, însă niciodată la fel. Pot dispărea pentru totdeauna din viaţa noastră, asta însemnând că s-au mutat în alte gări, sau le-a trecut vremea. Dar lucrurile acestea nu trebuie să ne întristeze. Dacă s-au întâmplat, asta a fost pentru că aşa a trebuit să se întâmple şi trebuie să le privim ca pe nişte experienţe care au rostul să ne facă mai buni ..."Poate că pentru lume eşti doar o singură persoană, dar pentru o persoană eşti întreaga lume!" Gabriel Garcia Marquez


C.G.

4 Mai 2009, noaptea

amanunt tulburator...

Simt câteodată o imensă greutate apăsându`mă, încât mă dor tâmplele şi tremur de`atâta încordare.Fără să vreau, mi se umezesc ochii şi`apoi mă înfurii, fiindcă n`am reuşit să mă stăpânesc… Pe unde este, spicul se coace legănându`se`n mângâiere, dar e încă fraged, astfel că verdele se îngână cu un galben palid - o şoaptă; rămâne o culoare nedefinită, însă odată cu răsăritul, capătă străluciri de smarald; nuanţele aproape dure ameţesc ochiul, şi`i răcoare… bate vântul… talazuri de grâne muşcă cerul...Nu poţi vedea toate astea decât îngenunchind a rugă, simţind pe umeri atingerea aspră… mireasma crudă… pe buze gustul ierbii… în palme bulgări reverii sfărămicioşi.După o aşa dimineaţă, acum ceva timp, o zi intreagă n`am mai fost bună de nimic.Dar nu asta a fost principala cauză, ci un amănunt care m`a răscolit peste măsură, mi`a biciuit cugetul şi m`a lăsat cu un năprasnic dor de ducă... Acul negru şi subţire e trecut de şapte raze.Conştientizez că încep să mă trezesc încet…încet...e o linişte dulce….întreruptă între clipe doar de bătaia inimii mele.E tot ce aud…şi tot ce vreau să simt acum.Visasem…în sfârşit după mult timp în care subconştientul meu a fost în comă.Poate că merit şi eu măcar un vis pe lună…Se făcea că eram în ştrand, pe banca din spatele skate-parcului…doar eu şi El…oricum, pe banca aceea nu e loc de trei.Şi stăteam doar…ne mai aruncam din când în când priviri profunde şi sclipitoare.În jurul nostru totul era verde.Aproape de noi două raţe ciupeau din iarba proaspăt încolţită.Am sters talpa pantofului de iarbă şi stropi de rouă rece au sărit voioşi, mi’au spus “Bună dimineaţa, lună!” şi s-au risipit în pământul moale.În faţa noastră..lacul.Un lac mare cu o pânză de soare ce’l acoperea, ca să’l ferească parcă, de ţânţarii însetaţi.Soarele ne făcea şi nouă cu mâna.Am simţit pe obrazul drept atingerea razelor calde.Mă simţeam bine.Atât de bine încât, nu ştiu cum am făcut, dar timpul se oprise.Toate zumzetele de copii ieşiţi la plimbare înainte de masa de prânz, toate vocile bătrâneilor care discutau înflăcăraţi evenimente politice, toate mişcările…toate au pierit.Auzeam doar ciripit de păsărele vioaie, clipocit de apă şi …respiraţia Lui…La un moment dat mi-am lăsat capul pe umărul lui şi l-am atins uşor pe mijlocul frunţii cu degetul, m'am oprit puţin între sprâncenele groase şi frumos arcuite, după aceea am coborât lent pe nas…i-am atins buzele moi şi subţiri, ce au colţuri îndoite… desenate, parcă cu un vârf de pană, de o tânără îndrăgostită.A zâmbit...a zâmbit frumos.Avea privirea aceea de copil fericit căruia i se oferise un balon multicolor.M-am apropiat uşor de chipul lui…mă apropiam din ce în ce mai mult…dar s’a luminat de ziuă şi am uitat şi visul… Se spune că dragostea nu ţine mai mult de trei…zile…luni…sau ani, nu mai ştiu sigur.Însă de un singur lucru sunt sigură.La mine sentimentul acesta, pe care cred că orice om l-a trăit cel puţin o dată în viaţa lui, se accentuează…prinde contururi de tuş roşu desenate parcă apăsat, cu dorinţa arzătoare de a nu dispărea niciodată.Suntem făcuţi din iubire şi pentru iubire.Iubirea e făcută pentru noi.Ni se potriveşte atât de bine…am dori ca întotdeauna să avem obraji coloraţi şi sclipirea aceea în ochi.Ne simţim bine.Ne simţim atât de sus...levităm parcă în nori şi uităm de lumea de jos, care acum e răsturnată şi a devenit cer.Începem să cântăm cu glas tare şi uşor tremurat, versuri de dragoste.Soarele dansează lângă tine...păsări zboară deasupra ta conturând inimioare…florile şi iarba s-au desprins de sol şi s-au pus sub tine, sub nori.Eşti atât de fericit!Îţi spui în gând ”Stop the tempo!” şi Universul te ascultă...opreşte timpul…dar doar cât să’ţi pui o dorinţă… “Lumea ta să fie cerul...cerul tău să fie oraşul...stai în cap!”
C.G.
1 Mai 2009 ~ 07:59
:))

ne intrebam adesea...

Ne întrebăm adesea, cu oarecare urme de ignoranţă şi ipocrizie pe chipuri, de ce merg lucrurile aşa de rău în ţara noastră.O ţară în care Iisus stă răstignit în decolteul unei madame cu aer de rafinată deşteptăciune; unde copii de trei ani cerşesc desculţi la şase dimineaţa în gară; o femeie schiloadă, dar îndelung coafată şi fardată duce povara numeroaselor sacoşe de la piaţă, deoarece bărbatul ei, cam chel şi cu burtă, vorbeşte la telefonul mobil, de zeci de milioane, purtând însă, de doi ani, aceeaşi pereche de pantofi.O ţară în care legile se fac la cină; în care suferinzi mor în spital, pe banca de aşteptare, iar copii abandonaţi se sinucid, fiincă nu au cunoscut niciodată o mângâiere blândă pe creştetul capului, cât despre existenţa vreunei energii divine... nici nu ştiu să gândească.Şi iată că răspunsurile la mult rostita şi cruciala întrebare existenţială se află în jurul nostru.Este de ajuns să ne coborâm din copacul nostru roz şi să mergem umăr lângă umăr cu oamenii de pe alei.În opinia mea, unul dintre principalele motive pentru care „peştele nostru preaiubit şi verde” începe să se "împută", ar fi educaţia.Însă a accepta ideea că adulţii de azi nu ştiu să-şi educe copiii, dar mai ales pe ei înşişi, şi că nu doresc să îndrepte lucruri pentru a crea o „societate armonioasă”, cum le place să spună, este o utopie. Tinerii i-au uitat pe Eminescu şi pe Creangă, pe Eliade, Nichita Stănescu, Slavici, Blaga, Arghezi, Alecsandri, Sadoveanu sau Bacovia; ce să mai vorbim de Emil Cioran sau Octavian Paler...Copiii nu mai ştiu să joace şotronul, să hoinărească pe câmpii după floricele; să asculte mierlele.Nu ştiu la ce ar putea folosi o bucată de aţă albă şi o mămăligă; nu ştiu cum fac găinile atunci când uliul zboară deasupra lor.Copiii voştri nu mai ştiu să spună „Mamă, te iubesc!”; când îi întrebi: „Tati tău are mustaţă şi ochi verzi?” se blochează între două clipe şi caută buimaci prin minte imaginea tatălui, dar care acum este îceţoşată.Tinerii de azi nu mai ştiu să formuleze o propoziţie cu subiect şi predicat, ce să mai vorbim de apariţia în aşa-zisele fraze a vreunui adjectiv, epitet, metaforă sau hiperbolă; se închid în calculator şi nu mai ştiu să viseze.Nu mai ştiu să iubească adevărat, să iubească adevărul.Nu ştiu să iubească natura... naturalul.Adulţii de azi se complac în ignoranţă, aroganţă şi snobism.Cutia aceea colorată, colorantă şi zgomotoasă, care ne anunţă în fiecare zi la ora 5 că Nea Caisă din Negreşti a omorât-o şi violat-o pe Florica şi că pe Gigi l-au arestat ca să spele păcatele şefului; că Iri şi-a tapetat vasul de veceu cu cristale Swarovsky, iar Moni pleacă din ţară pentru că aici nu i se recunoaşte adevărata valoare; cutia aceea a devenit idolul nostru...obiectul în jurul căruia lumea gravitează; este obiectul din cauza căruia oamenii se ceartă, îşi rup mâinile şi se aruncă pe fereastră.Cutia aceasta numită televizor este, precum afirmă unii „cărturari de cursă lungă”, un mijloc de educare şi informare “nemaipomenit”, întrecut doar de fratele său, internetul, care nu este decât un neo-televizor în format de pastilă efervescentă, compactă şi concentrată, pe care atunci când o dizolvi în propriul suc gastric, tot ce îţi doreşti după aceea este să mai faci asta o dată şi încă de zece ori consecutiv, dacă se poate; în timp ce unor oameni cu minţi bolnave şi mănuşi albe le pică banul direct în portofelul pe care, ca să folosesc o expresie des întâlnită în rândul roboţilor de la buletinele de ştiri, „îl tot scot din buzunar” pentru a nu rata ofertele speciale de genul „Trei mere (verzi, ambalate în celofan sclipicios, cu fundiţă şi cu eticheta firmei) la cinci lei.Şi avem neruşinarea, ca într-o astfel de societate, să ne gândim la expresii precum „şcoala de mâine” şi să aspirăm la „şcoala europeană”, când azi, scoala românească a decăzut într-un hal, la care nici băieţii ce mânuiesc aţele la teatru nu visau.Aspirăm la recunoaşterea internaţională, când în şcoli domneşte prostia.Copiii sunt învăţaţi să gândească numai cum vor alţii; sunt învăţaţi cum să nu mai gândească.Lustruim cireaşa şi ne mândrim cu ea, dar în interior colcăie viermii.Ne complacem în neocomunism.Acceptăm această politică post comunistă numită „democraţie”.De fapt, ar fi trebuit să vă mulţumiţi cu regimul comunist, căci democraţia este doar un regim de tipul acesta, însă mult mai accentuat şi învelit într-o hârtie strălucitoare de cadou pe care stă scris cuvântul „LIBERTATE”.Libertatea pentru unii înseamnă sclavia altora.Se folosesc de libertatea oamenilor ca să cucerească Terra şi întreg Universul; se pare că vor chiar să-l stăpânească şi pe Dumnezeu, oricare-ar fi El.Dar ei sunt orbi, surzi şi muţi când e vorba de a accepta un adevăr.Cu o mână ne închinăm de parcă am cânta la mandolină şi cu cealaltă ne aprindem disperaţi ţigara.Să ne satisfacem viciul...dar viciul e mai presus de păcat.Şi astfel vă spun cum va fi şcoala românească de mâine.NU va fi!Tot mai mulţi cărora li s-au deschis minţile şi au acţionat înainte de „prea târziu” au renunţat la şcoala românească modernă şi, mai nou, europeană.Şi-au luat capul în propriile mâini şi încearcă să fie auto didacţi.Din nefericire pentru unii profesori şi alţi înţelepţi , ei caută să înveţe de la oameni din vremuri apuse şi de pe alte meleaguri, pentru ca mai apoi să aplice în propria ţară, cu speranţa că vor mai putea schimba ceva.

C.G.
29.04.2009 00:12